Firul de Mărțișor care ne unește

In evidenza

E Firul de Mărțișor cel care ne unește !

Mulțumiri tuturor celor care au aderat la MAILING LIST x HORA Firului de Mărțișor trimițâdu-și adeziunea la infomartisor2013@gmail.com și suntem în așteptare ca și cei ce și-au exprimat aprobarea să o săvârșească în mod concret.Suntem deosebit de onorați să vă avem alături ca membri fondatori și vă vom solicita părerea în legătură cu propunerile ce își vor face simțită prezența sau pe care dorim să le promovăm în cadrul Proiectului Mărțișor-2013.

Înscrierea în MAILING LIST rămâne deschisă celor ce doresc să o facă cu specificarea că vor fi înscriși doar ca ”membri” ce pot beneficia de schimburi de informații,vor putea face propuneri și inițiative,dar fără să fie consultați în  prealabil,înainte de promovarea evenimentelor.

La fiecare jumătate a fiecărei luni vă vom reaminti cât de mult ne va face plăcere să vă avem alături:persoane fizice sau juridice,instituții ,asociații etc.care doresc să cunoască și să-și promoveze activitățile sau evenimentele,indiferent pe care meridian vă aflați.

Cum și vocea critică își găsește locul în paginile blogului,o vom aborda întotdeauna într-un spirit constructiv care să ne permită o valutare realistică și mereu îndreptată către o îmbunătățire sub toate aspectele.

Pe bună dreptate criticile au fost exprimate în legătură cu imaginea aleasă ca imagine-simbol a proiectului fapt pentru care vă cerem colaborarea și așteptăm din partea voastră propuneri cu imagini care să reprezinte…Firul de Mărțișor Românesc!

Așteptăm propunerile voastre din momentul publicării informației până la 23 aprilie 2013 (h:24.00 ora României) la mail:infomartisor2013@gmail.com

Va fi promovată imaginea care va primi cel mai mare număr de vizionări în 24h.

Toate imaginile primite vor fi postate la ora 8.00,întotdeauna ora României!

Înainte de a vă saluta doresc să aduc sincere mulțumiri acelora care au contribuit într-un anume sens la nașterea Proiectul Mărțișor-2013 .

Fiecare în felul său m-a ajutat să gândesc mai mult în Limba Română,limba în care m-am născut și care m-a ajutat cu adevărat să mă simt…mai Acasă!

Cu toată convingerea pot afirma că nu ne naștem și învățăm să ne vorbim limba,

ci ne naștem în interiorul limbii.Limba Română sau cel de-al doilea uter…al Țării-Mamă,

România!

Mulțumiri din suflet…

  • …unei prietenii născute cu douăzeci de ani în urmă,în numele haiku-ului…!
  • În egală măsură Echipelor de la Garbo.ro & Kudika.ro pentru colaborarea stabilită!
  • Centrului de Studii Complexe de la București cu care am răstălmăcit…

sensurile cuvântului…DOR la Cafeneaua Complexității din Regie.

  •  Celui căruia îi place să fie numit simplu Poetu’ cu  ale sale„Povești de aerodrom” care m-au purtat în mod facinant pe malul Borcei,acolo unde grâul bun își unduiește spicul la fiecare adiere de vânt,acolo unde Crivățul suflă atât de aspru,acolo unde urarea de Cer Senin stă pe buzele tuturor…!
  • Casei Gândirii Românești și susținătorilor ei împățimiți care știu să „construiască Poduri” și să reinventeze o lume prea mult abandonată uitării:Asociația Henri Coandă!

Mulțumiri din suflet tuturor și fiecăruia în parte!

Mărțișor-2013

Mărțișor cu dedicație…„Ragazze dell’est” !

Le “Ragazze dell’Est“sau fetele nevazute ale aceleeasi medalii

                                                              Elenei,

                                                              cu mare drag

                                                              si tuturor “Fetelor din Est” pe care ea le reprezinta…

 Printre surprizele unei seri,primesc o invitatie pe care,sincer,o asteptam demult:amica mea de la Viareggio-pot confirma amicitia cu toata convingerea!,- ma invita cu rafinata eleganta,la prezentarea cartii sale.Cea de-a doua care-i poarta semnatura,“care a vazut tiparul” in slova lui Dante!

Aveam sa aflu cu ocazia prezentarii ca incursiunea in lumea florilor sau a sufletelor cu nume de floare continua intr-o ingenioasa si tumultuoasa aventura,astfel ca,dupa “Papucul Doamnei/La scarpetta di Venere”,aparuta in vara lui 2010,a sosit timpul povestii clematidelor care continua intre paginile cartii:”Ragazze dell’est //Fete din Est”-povestiri semnate de Elena Iordache in editia Marco Del Bucchia Editore,2013.

Elena vine de pe meleagurile Vrancei,de-acolo de unde vinul curge bun si e renumit pentru limpezimea si parumul sau de Odobesti,din  familia Preotului Iordache care a pastorit ani si ani in orasul dintre vii.Ne povesteste amuzant ca pasiunea de a scrie s-a nascut din vremea copilariei cand nemultumita fiind de textele cantecelor la moda difuzate la radio,isi inventa propriile versuri cu originala si nestavilita creativitate si castiga concurs dupa concurs cu scrierile ei.In mai 2010, primeste premiul I la Concursul National”Città di Montecatini Terme”la sectia roman,cu cartea”La scarpetta di Venere”care va fi si publicata cateva luni mai tarziu.

Elena,ea insasi o “ragazza dell’Est”traieste de ani buni in Toscana insciindu-si existenta cu toate suisurile si coborasurile ei in tot ceea ce iti poate oferi…drumul deloc usor,al strainatatii.Recunoaste deschis ca sufletul ei a ramas puternic legat de Acasa si nimic nu-i va putea schimba vreo data,acesta simtire.”Sunt muti cei care nu ne inteleg,care interpreteaza in mod gresit plecarea noastra si care ne condamna cu asprime fara sa cunoasca cate sacrificii facem,cu cate probleme ne confruntam aici…Dar, noi suntem calite,nu-i asa,si rezistam…!”-adauga Elena,iar pe chipul sau se inscrie discret,un zambet trist…Poate,chiar de aceea si scriu,cu dorinta de a  reusi  putin sa demolez acele mentalitati stereotipate care ne judeca prea usor,cu mult inainte de a ne cunoaste… fie cei de-Acasa,fie cei de-aici…!”

Caut privirea Elenei,dar e prea d e p a r t e…iar ca sa evite confruntarea ochilor inundati de lacrimi,incepe sa mangaie discret petalele lobelliei ce i-am daruit…”Mi-ai daruit steagul nostru…!”–imi spune,evidentiind rand pe rand fiecare culoare ale florilor din micul buchet…

“Il libro è dedicato alla Donna!…”imi marturiseste Micol Carmignani,reprezentanta casei editoriale prezenta la sarbatorirea lansarii cartii.„Ne-a placut in mod deosebit istoriile pe care Elena le povesteste si faptul ca expune dintr-un unghi de vedere divers,aceasta noua realitate italiana.Este o carte care sigur,va avea succes…!De la prima lectura mi s-a parut surprinzatoare prin modul de constructie al povestirilor,„colorata”deoarece aduce un suflu nou prin personajele pe care le creioneaza si extrem de interesanta din punct de vedere editorial fapt ce a facut sa avem incredere si sa o publicam.”

“Cartea este dedicata Femeii!…”-ne repeta si Elena,iar cu fraze placute si istorii care se impletesc intre ele,ne invita sa-i cunoastem personajele ce par rupte din realitatea zilnica,atat de palpabila:“A tutte due la vita aveva insegnato che non ci si deve mai buttare nella disperazione. Non ha alcun senso logorarsi nel cercare il perché di quello che succede. È difficile accettarlo, ma sarebbe più facile ammettere che non dipende tutto da noi. Non siamo l’ombelico del mondo ma viviamo nel centro dell’universo dove la terra più fertile, l’aria più pulita e l’acqua più pura sono nostre. Dobbiamo solamente vivere! Dobbiamo essere felici di esistere, senza forzare il destino. Sarebbe meglio lasciarci portare sulle ali leggere della vita, pronti sempre ad incamminarci sulla giusta via. A ogni angolo c’è  qualcosa o qualcuno che ci può impedire di vedere quanto siamo stati baciati dalla sorte, in tutti i sensi, ma fortunatamente c’è sempre qualcuno che ci tocca il cuore e ci apre la mente per capire. L’importante è tenersi sempre forti, umili e fiduciosi e, non per ultimo, amare...//Viata ne-a invatat pe amandoi ca nu ne putem lasa coplesiti de disperare. Nu are nici un sens sa intrebam de ce ni se intampla un lucru anume. E greu de acceptat realitatea, dar ar fi mult mai usor daca am admite ca nu depinde totul de noi. Noi nu suntem buricul pamantului dar traim in centrul universului, unde pamantul fertil, aerul extrem de curat si apa pura, au fost date noua, pamantenilor… Trebuie doar sa traim! Trebuie sa fim multumiti ca existam, fara sa fortam destinul. Cel mai bine ar fi sa ne lasam leganati pe aripile lejere ale vietii, pregatiti sa apucam pe calea dreapta, cand aceasta se iveste. La fiecare colt de strada putem intalni ceva sau pe cineva care incearca sa ne impiedice, din rautate, sa vedem Adevarul, dar spre norocul nostru, exista acea persoana care intra in sufletul nostru reusind sa ne deschida mintea pentru a intelege… Lucrul cel mai important este sa fim mereu puternici, umili dar increzatori si nu in ultimul rand, sa iubim…

 Da…! din pacate cunosc  foarte bine afirmatiile facute de prietena mea si stiu cat cantaresc aceasta in sufletul meu,dar ca sa evit caderea in capcana subiectivismului am invitat cateva dinte prietenele mele  sa-mi scrie exact ceea ce simt ele despre “le ragazze dell’Est”…Probabil,dintr-un  astfel de puzzle,ascultandu-ne cu putin mai multa rabdare unii pe altii,vom reusi sa cream o imagine cat mai aproape de realitate si sa apreciem pozitiv orice manifestare care merita sa fie cu adevarat apreciata,iar Elena Iordache este unul dintre modele care poate fi considerat inainte de toate,un model exemplar de integrare in societatea in care traieste,viseaza si scrie…

 Lenuta imi scrie:”suntem flori frumoase si rezistente…care se adapteaza la toate conditiile de viata…suntem determinate si neinfricate…sensibile si dure in acelasi timp…traim luptand si luptam traind…stim sa muncim si o facem iubind.. .contestate si laudate in acelasi timp”…

 Petro incearca sa defineasca: “Frumusetea lor si felu de a se expune te face sa iti schimbi radical impresia!…” si concluzioneaza..”frumusete,nesiguranta, tristete…”

Dani subiniaza clar: “Noi siamo le ragazze con una marcia in più; siamo quelle determinate, fortificate di un camino che non è stato sempre facile; siamo le ragazze con occhi nostalgici e cuori che custodiscono dei grandi tesori: i ricordi di una terra lasciata. Noi siamo le Ragazze dell’Est…// Noi suntem fetele cu o viteza in plus;suntem cele determinte,fortificate de un drum care nu a fost deloc usor;suntem fete nostalgice cu inimi care pastreaza mari comori:amintirile unui pamant lasat…Noi,suntem Fetele din Est!…”

Diana isi cere scuze ca nu poate raspunde pe moment,dar revine triumfal:”Am auzit destul de des vorbindu-se in Italia(nota personala:poate, in Romania cu mult mai mult…!) despre ‘le ragazze dell’est’…  Si am auzit diverse pareri ( nu tocmai cele mai bune!), insa cred ca in ultima vreme modul in care vad italienii avalansa, in special a femeilor,  din estul Europei,  incepe sa fie unul mai ingaduitor…

Am crezut cu tarie si o sa cred in continuare asta, ca indiferent de finalitatea venirii acestor femei in Italia, scopul  tuturor a fost  acelasi: o viata mai buna, o viata pe care in tari ca Romania, Rusia sau Ucraina, nu este imposibil sa o traiesti, dar care nu ofera aceleasi privilegii sociale si economice precum tarile vest-europene…

As contura doua cotegorii in randul acestor femei: cele care intra-devar se vand barbatilor italieni, quindi au impresia doar ca duc o viata mai buna  si intra in capcana celei mai vechi meserii a omenirii.  Astfel , ies la iveala  cazuri de crime, disparitii, cadavre desfigurate si cel mai adesea victimele sunt’ le ragazze dell’est’. … Sa fie frumosetea lor de vina? Sa instige la astfel de gesturi chipurile angelice ale acestor femei? Sa fie obsesia care se naste pentru tupurile lor de felina…?

si femeile care sunt femeile care intr-adevar lupta pentru o viata mai buna!…

Pe de alta parte, si tin sa cred ca aceasta a doua categorie a inceput sa castige teren in detrimetul celei mai sus mentionate,  sunt femeile care intradevar lupta pentru o viata mai buna. Femeile care isi depasesc conditia si care stiu sa se faca respectate si admirate in societatea in care au ales sa traiasca. Nu sunt putine femeile straniere/”straine”care au afaceri si activitati de succes in Italia si nu numai.  Nu sunt putine femeile care au starnit fie invidia, fie admiratia italiencelor pentru ca au demonstrat in peninsula ca stiu sa fie mame mai bune si mai devotate decat ele.  Nu sunt putine femeile care stiu sa fie doamne in societate si sotii, respectiv mame,acasa…

Pe àceste femei le-as mentiona cand se vorbeste despe…’ le ragazze dell’est.’…

Lia,fara sa-i fi cerut parerea,se inscrie si concluzioneaza „vocea” …Fetelor din Est, cu neasemuita-i intuitie: “Dumnezeu stie de ce trebuie sa ducem atit!”…

 Subsciu subliniind fiecare dinte cuvinele scrise azi,aici…

„Dumnezeu stie de ce trebuie sa ducem atit”…Dumnezeu stie cat trebuie sa mai ducem…tacând!

 Fiecare crede ceea ce e in stare sa creada,iar noi traim,ceea ce traim casi…

“Ragazze dell’Est”…!

Cuvenitele multumiri interlocutoarelor mele care m-au ajutat sa realizez un tablou mai complet al…„ragazzelor din Est”!Multumiri,fetelor…!

 A consemnat,

Ana Olimpia,una vera ragazza dell’Est

http://www.garbo.ro/articol/Social/14100/le-ragazze-dell-est-sau-fetele-nevazute-ale-aceleeasi-medalii.html

 Lucca,undeva pe malul lui Serchio,mai 2013

ImagineImagineImagine

Elena Iordache la prezentarea cărții „Ragazze dell est” alături de amicul nostru,Marcello Lazzeri

 

Mărțișor de week-end

Mărțișor de week-end sau hohotul mititeilor

…una dintre marile mele iubiri,recunosc deschis,este Bogdan Ulmu.Mai precis cărticica lui de bucate „Gastronomice…à la Păstorel”,dar nu atât pentru rețetele în sine,(mă va ierta oare, Bogdan…?!) cât pentru modul în care sunt prezentate:original ar fi prea puțin spus…!Ce mai!…sunt piiicante cu adevărat,măi fraților!…O delicatețe să le citești,daaar să le și guști!…așa că astăzi vom gusta un…„Mărțișor culinar”!…

El mă întrebă,așa pe neașteptate,cu vocea-i enigmatică,mai zilele trecute,dacă-mi place să gătesc…Eu îi răspund că uneori  uit efectiv să mănânc,că pot face pace ușor cu un iaurt care să-mi contureze clar și evident mustățile  sau cu o porție de paste preparate „la minut”,de fapt,în mai puțin de 10 minute….Dè,influențele peninsulei,accept…!…„pentru mine,a sta pe lângă aragaz,la bucătărie e o pierdere de timp…!”- îi spun eu cu maximă sinceritate,iar El  pornește într-un hohot de râs,prelung…

Però... atunci când dispoziția este aceea de a rămâne mai mult printre polonice,măiestria mea cu sau fără ajutorul amicului mai sus amintit își spune cuvântul și…geutatea! …Rețetele mamei sunt cele mai des reluate pentru că îmi poartă cu ele mirosul acela imprimat în palimpsestul memoriilor și-atunci,poftele (sau pohtele!…😉 ) se amestecă ceva mai mult cu dorurile,cu trăirile din anii copilăriei…cu viața de-atunci.Iubesc la nebunie mirosul întens de coajă de lămâie trecută pe răzătoarea mică  și romul și vanilia măiestrit îmbinate,fapt care face ca uneori să pun de un chec în doi timpi și alte trei mișcări,la o certă oră a dimineților de duminică…Este iubirea dorurilor de Acasă…greu de descris…foare,foarte greu de exprimat…Poate,de neexprimat…

Fără dubii mă pot lăuda cu ceaiul meu special care este deja recunoscut de toți amicii care-mi trec pragul,dar permiteți-mi să încep lăudatura-mi cu dedicația scrisă chiar de mânușița lui,cândva, esattamente per me,oaie de Borcea pierdută din cârd…😉

Cu o scriere vădit artistică Bogdan îmi scrie:

„Dnei Olimpia.,

Măgulit că are timp să se amuze-gătind,CHIAR și pe seama bucatelor mele,cu dorința de a ne cunoaște,cândva,alături de amicul nostru X,prin vreo bucătărie…”

urmează o semnătură decisă,foarte frumos caligrafiată,

Ul(b)mu

4 nov.2004 (Oare,pe unde se afla el,când îmi scria asta…?!cel puțin în accepțiunea filosofică trăim în două dimensiuni,dar se vede că Bogdan o are bună și precisă pe cea de-a treia,fapt ce-i permite să facă și… depășire de dimensiune!…Mai mult ca sigur era „prins”cu de-ale tigăielilor,așa că-l iertăm…!)

Arta dedicațiilor fiind subliniată,putem continua rețetaru’ cu arta bucatelor din top:arriva aperitivul cu vinete și gogoșari care e la loc de cinste și rămas acolo,pe lista lui „deosebit de bun”din partea celor care l-au gustat…În alternanță,putem adăuga o ciorbă de perișoare de neuitat à la mamman,cu inegalabila ciorbă de burtă,desigur rețeta Ionica Stan sau o infinitate de aperitive asortate în fel și chip și binecuvântatele mele salate mixte+cereale…!Musacaua are desigur,locul ei în topul meu așa de propriu,atât de personal…La capitolul „special” vine găina alla bresciana,„vărzuțele noastre” de Bruxelles,cartofii danezi înăbușiți în zahărul ars,lazgane și (da!…există și ziua asta!),ziua aceea foarte specială a…baclavalelor!OlympicInternationalKitchen,am putea spune…

Multcântata rață cu portocale are însă secretul ei vechi,care va rămâne tot secret dat fiind că e un adevărat secret.(Ah!…acum eu trăiesc într-o nebuloasă deoarece nu știu dacă pe voi vă domină mai mult pofta de rațameacuportocale sau tronează ea,curiozitatea de a ștìii ce și mai ales cine,se poate ascunde în spatele anunțatului secret!…Ahhh…!)

Dragele mele-mi spun dese ori să „mă las” de poezie,cum că rețeta de la plăcintuțele mele cu mozzarella și stafide ar trebui să fie cu adevătat brevetată,chiar demult…dar eu,nu!…aduc mulțumirile mele,inventatoarei de iaurt:((nà!… că de astă dată e o femeie…!(poate e mai sănătos să subliniez că niciodată n-am digerat o astfel fadă și inutilă ”competiție”…!))

Poate,într-o altă viață voi săvârși până și o astfel de minune,poate…

Frumusețea de a sta acolo în bucătărie  constă în a te dedica.În adevăratul sens al cuvântului.Pentru că bucatele ies mult mai gustoase atunci când adaugi odată cu ingredientele,partea a c e e a din tine,când un/o cineva îți umple gândurile,când dedicația e clară și precisă…(Începe prin a face o prăjitură când ești supărat(ă) și poți fi sigur(ă) că va sfârși la coș…!)Bucătăriseala își are secretele ei,se știe, cere să fie tratată cu pricepere,și întotdeauna,cu aleasă dăruire…

Eu,dată fiind ploaia care-mi întrerupe plimbările cam de vreo trei-bune-lunișoare,astăzi mă voi delecta îndelung cu cele cinci straturi ale  „Prăjiturii cu mac!”,de la Amara,iar ca să nu risc să sfârșesc  întreaga prăjitură mâncând dimineața-prânz-seara,o voi dărui vecinilor și amicilor mei de la Poliția Municipală ca semn de salut sau „Mărțișor de week-end”…!

Însă,cum se apropie sezonul grătărelelor –Soarele tot iese el  prin verun colțișor de Rai!…- și mai toți vor dori să-și exprime dezacordul cu hotărârile europene ieșind direct și precis la iarbă verde,cred că cel mai potrivit ar fi să dau spațiu amicului marilor mele iubiri în ale rețetelor,cu speranța că îmi veți împărtăși iubirea,iar acolo,la buza grătarului,veți închina paharul spre prietenească cinstire…!

*Mititei,d’ăi măricei!

Moldoveni/șoldoveni chiar și munteni/neardeleni,dobrogeni și alte naționalități!Ce vine cu pași repezi/Nu Regele,nu criza teatrului/nu Sabrina:vine vara! Și ce-mi face savarinul estimp?Merge la grădină;la iarbă verde(floare albastră,viitoare roză).Și-acolo,Toma ce-mi făcea?Paloș mic mi-l învârtea și-n mititel îl băga!(ați recunoscut para-fraza & măru-propoziția!)

Da’ ca să-l vîre unde-am zis,musai să-l aibă.Și-atunci,dacă nu are încredere în grataragiu,nu-i bine să și-l prepare singur,în condiții ieftine & igienice?Păi da…Chiar dacă n-or ieși ei,mititeii precum la Folosea lângă Brașov,unde era plasată,într-o vreme ,capitala micilor),oricum,ceva-ceva tot va rămâne plăcut pe palatin,esofag,stomah & almanah…Mititeii,adorați bucureștean,idolatrizați de Caragiale,divinizați de Mușatescu,reabilitați de Cella Delavrancea,au chichirezul lor;dar s-o luăm bătrânește—vorba președintelui Clubului Veteranilor din Alimentația Publică.

Micii se fac mai întâi din carne de vită(de la ceafă,coadă ori pulpiță).Dar în compoziție, zic eu, vârâți și 10%purcel,10% cal,10% oaie(ori măgar).Apoi:nu-i tocați cu mașina,ci cu satârul(așa ne-au lăsat cu limbă de moarte bătrânii,și noi nu suntem de la Tinetetul liber,să-i huiduim).Păstorel,care era genial,a avut o scăpare la capitolul mititei și a recomandat în compoziție „miez de franzelă -de mărimea unei lămâi”.Ce vreți,și Homer moțăia uneori;noi nu pentru asta îl iubim ,deci mergem mai departe:sare,mujdei,cimbru,piper,enibahar,chimen,zahăr,bicarbonat(foarte puțin!),boia iute etc.Ei se țin în suc de vită,în congelator,24 ore înainte.

Parcă vă văd că vă grăbiți să ziceți„Gata!De-aici știm și singuri!”…Știți pe naiba:ce,bucătăria e cibernetică,să aibă habar de dânsa tot mocofanul?Aici e vorba de știință,geniu și demență;cine nu are măcar 33% din fiecare,s-o ia la goană,precum Charlot,către THE END și să ne lase-n durerea noastră de lăcrămoși ai aromelor…

Revin: după ce-ați scos micii din frigider,nu-i puneți oriune,oricum,că nu-s hârtii de 1000 de lei,dintr-alea de stins mucul lumânării!Ei se proporționează,se rulează,se tăvălesc prin seu de vită & batal,se pun pe grătarul încins și se lasă numai la foc de mangal,nici prea iute,nici complet agonic,stropindu-se cu o măturică udă,din 5 în 5 minute.Evitați prăjitul lor în tigaie,chiar și friptul în cuptorul aragazului,căci numai la mangal se fac bine și miros dumnezeiește.Aveți grijă,micii-manilor:să nu-i lăsați cruzi,da nici să nu-i uscați și ofiliți,căci mititelul tre’ să fie lucuios și mustos,durduliu și pe gât alunecos,măriceii moșului!…

Și dacă nu o să vă placă vinul,nu-i nimic:țineți-o pe bere rece,cu guler înalt și acid potrivit;cam o sticlă la 3 mititei(aplicați singuri regula de trei simplă). B.U.

 

Acum,mă-nțelegeți…?! Poftă bună,dragilor…!

P.S. Mulțumiri cu caru’,Bogdan!Salutări & Îmbrățișări neaoșe,pe oriunde-ai fi!

PP.S.Cineva va ho-hoti chiar mai mult…!

*Bogdan Ulmu-„Gastronomice à la Păstorel”!-Ed.Institutul European,1998.

mărțișorul la condițional-oprativ sau poveste șoptită scrisă cu litere mici

if

dacă tu…

…aș pregăti totul în mod progesiv.aș cotrobăi prin fiecare ungher al casei,prin fiecare ungher al meu.cu migală și atenție sporită.înainte de toate aș ordona șosetele punând o delimitare clară între cele de zi și cele de noapte.între dantelăriile celor de vară și între moliciunea celor pentru ger.dragele de ele,niciodată nu știu cărei ore aparțin, cum întind mâna uneori la întâmplare,cu ochii închiși,să le prind…cum îmi  tună gustul momentului: după culoare…după desen…după firul țesăturii…sau după cum se „preanunță”diminețile… câteva perechi vor sfârși în cutia pe care stă scris d e  a r u n c a t dar,spre seară sigur se va descoperi și pentru ele un colțișor,semn de indubitabilă afecțiune asupra lucrurilor sau de o compulsivitate care mă învinge mereu…cum ai vrea să crezi…

…la capitolul oale și crătiți aș zăbovi ceva mai mult.le-aș dărui mângâierile mele în plus,iar ele mi-ar dărui în schimb strălucirea noului lor.aș surâde mai des oglindindu-mi chipul în strălucirea tigăilor și ,probabil,valsul acela acompaniator al„operei”l-aș repeta…pata aceea gălbuie de lângă întrerupător aș lăsa-o însă,chiar dacă ar fi nevoie doar de o pereche de mănuși și de câteva zeci de secunde,s-o dobor…tu te-ai obișnui într-un anume fel,cu imperfectiunile mele și probabil,le-ai accepta…

…aș dechide larg toate ferestrele să mă inunde lumina,iar  florile proaspete le-aș fura și le-aș așeza chiar și la calendar.aș lăsa așa,neglijent,câte o eșarfă,câte-o carte rătăcită,doar ca tu să mă întrebi „de ce…?”…aș ridica din umeri,iar tu sigur,ai surâde șugubăț…

…prin baie și prin debara ar fi o trecere rapidă,de aruncat un ochi fugar…aș schimba doar albiturile și plantele noi le-aș uda…

…aș parfuma în mod deosebit încăperile,iar tu ai exclama mereu:„parfumul ăsta-i nou…!nu-l știam…!”așternuturile ar fi cu siguranță noi.m-aș lăuda demonstându-mi colecția de creioane pierzându-mă în istoria fiecăruia,iar tu ți-ai încrucișa privirile cu ale mele la fiecare istorisire lăsându-ți doar mâinile să vorbească printre voitele tăceri…

…te-aș purta în grădina mea:fiecare plantă,fiecare copac,fiecare dintre flori ți-ar povesti că la rădăcină i-am pus numai dragostea mea,iar parfumul lor te-ar învălui,ți-ar confirma…

…în semn de bun venit aș pregăti cu multă dăruire aluatul și aș frământa pâinea. aș umple întreaga casă de mirosul facerii…! tu l-ai adulmeca hulpav cu vârful bărbiei cuprins între două degete,întrebător…„câte surprize mai ai să-mi oferi…?!”-m-ai spune…iar corpurile noastre vor începe discret  dansul adulmecărilor…

…aș cumpăra două cupe noi și te-aș ruga să desfaci sticla aceea cu vin căruia refuz demult,demult să-i șterg praful…te-ai opri din gest și mi-ai spune hohotind:„tu o porți pe ștefania popescu cu tine,aici…?!”…și hohotul s-ar dubla,negreșit…aș pregăti „multpromisa” rață-cu-portocale-ce-la-final-tu-a-i-descopri-rățoi…ne-am bucura de„istoria raței” și-am sfârși în sărutul acela,noi…

…mi-aș pune rând pe rând toate rochiile mele lungi ca să pot invoca zborul ,iar tu l-ai recunoaște după fâlfâiri…cred că și pletele s-ar mai lungi puțin…iar cerceii i-aș schimba din oră-n oră ca niciunul din ei să nu cunoască nedreptățirea…brățara aceea ți-aș reface-o din bucăți și ți-aș  spune cât de parte din mine era… te-ai minuna și tu de îmbinarea perfectă a părților…iar uneori,am tăcea…

…te-ai aseza într-un loc discret prefăcându-te procupat de-ale tale. în tăcere,doar m-ai savura unduirile…

…am săruta diminețile cu parfumul cafelei făcută din nou la ibric,iar gimnastica matinală ar fi cea a tangentei de noi…!am alerga prin ploaie kilometrul acela până la gară și ne-am urca în primul tren respectând supusi doar alegerea lui.in drum ți-aș prezenta pe toți prietenii mei și le-aș povesti cât de fericită aș fi.ca de obicei,și atunci le-aș fura câte o frunză ce-aș așeza-o semn de carte sau de amintirea că suntem,că sunt…ne-am minuna ca doi copii neștiutori de locuri noi,de timpuri noi,de noi…ne-am pierde destul de des și ne-am regăsi și mai des…

…m-aș așeza într-un loc discret prefăcându-mă preocupată de-ale mele.în tăcere,doar ți-aș sorbi respirațiile…

…aș dispărea într-una dintre dimineți.aș ieși tiptil cu grija de a nu-ți întrerupe somnul duminical și aș hoinări pe străzile pustii povestindu-mi mie însămi că-ai fi…aș pleca doar așa,să mă pot întoarce cu brațele întinse a zbor,ce te-ar cuprinde în dansul de dor…

…într-o anumită oră am regiza o ceartă „la cuțite” pe care-aș chema-o…„probă de microfon”.eu aș vrea să continuie totul cu „proba tăcerii”,iar ca în toate regulile nescrise,tu ai repeta neîncetat unica „probă a împăcării”.la final am fi amândoi învingători dat fiind jocul…„de probă”!…după aceea am înălța imn după imn poeziei…am împreuna mâinile și trupurile și sufletele le-am împreuna a zbor…!

…iar de-aș scrie pe ușă întoate limbile pământului „v-am ruga,nu deranjați!” s-ar holba până și leo,câinele vecinului la cea de-a treia plimbare,pe înserat…

…ne-am așeza așa,sporovăind până în zori de zi sau ascultând îmbrățișati ticăitul timpului,în aceeași foame de numai doi…

…uneori,te-aș lăsa singur.te-aș lăsa să-mi cotrobăi prin ungherul secretelor și tu te-ai minuna că le știi deja.aș accepta invitația amicelor mele la un aperitiv,dar aș sta tot timpul ăla ca-pe-ghimpi.le-aș povesti ceas de ceas că simt mirosul ce învăluie casa mea.aș privi la nesfârșit ușa știind că între timp tu ai deveni artizan prin preajma focului de două ori arzător…

…la timpul potrivit,aș fugi…m-aș întoarce alergând.m-ai aștepta nerăbdător în prag,tu!

 

…te-ai aseza într-un loc discret prefăcându-te procupat de-ale tale. în tăcere,doar m-ai savura unduirile…

…m-aș așeza într-un loc discret prefăcându-mă preocupată de-ale mele.în tăcere,doar ți-aș sorbi respirațiile…

…ne-am așeza așa,sporovăind până în zori de zi sau ascultând îmbrățișati ticăitul timpului,în aceeași foame de numai doi.

 

…ai fi

 

Martisorul de Mai sau…

Amintiri de pe strada mea

                                                                

                                                             Cu aleasa multumire arhitectului livezii,Tatal meu

 

In ziua aceea când m-am întors acasa am simtit golul.El nu mai era. Asa pe neanuntate disparuse.Fara sa-si fi luat ramas bun.Devenise numai un gol.Era golul acela ce-ti stapunge stomacul in tacere,fara ca tu sa fii in stare sa ripostezi.Golul e intotdeauna gol…!El nu mai era.Disparuse intr-o zi de mai…

…aproape ca un triumf mama isi incepea orice convorbire cu acel anunt,in loc de salut.Ziua aceea s-a umplut parca de vocea ei ce repeta,repeta la infinit acelasi lucru.Ba cred ca istoria a durat saptamani in sir.Vestea s-a raspandit,iar de-acum stiau toti:

”Am taiat ciresu’…!”

Se uscase demult,dar era acolo in toata falnicia lui,custodind secretele fiecaruia dintre noi.In toata imponenta-i strajuia intrarea,iar in vremea pargului,rand pe rand era strajuit si de caini.Crescusem odata cu el.Ii cunosteam fiecare ram si dese ori ii confesasem iubirile.Luciul scoartei in anumite locuri ne tradau mangaierile,iar pentru o”amicitie adevarata”devenise chiar moneda de  schimb.O urcare in cires!…Ce nu-si poate inventa omul,pentru o urcare in cires,pentru a nu risca o aventura demna de povestile lui Creanga…!Era bun loc de ascunzatoare in verile tarzii,cand jocurile copilariei se rataceau in noapte si devenea o nesfarsita tentatie pentru orice trecator.

Era iubit de toti.Era stiut de toti.Era ca un far pentru multi.Mai toti ai casei ii disputau proprietatea,fara sa tina seama ca aflandu-se in strada era de fapt,al tuturor…Inflorea primul dintre toti ciresii,iar roadele ni le daruia ceva mai timpuriu,fara sa fie un cires de mai.Nu cunosteam bucurie mai mare ca aceea de a-i escalada inaltimile in cautarea celor mai coapte,iar placerea incepea intotdeauna ca intr-un ritual,cu cercei rosii la urechi…!Coboram de fiecare data numai dupa ce incursiunea era savarsita,in toate cele trei directii date de ramurile principale,cu sanul arhiplin de roseata pietroaselor…

 

El nu mai era.Era numai El.

Golul intotdeauna e gol. Gol e intotdeauna golul.

Asa pe neanuntate disparuse.Disparuse pe neanuntate,asa…

Golul intotdeauna e gol. Gol e intotdeauna golul.

El nu mai era.Era numai El.

 

…probabil,coroana lui atat de echilibrata ii asigura o frumusete particulara in toate sezoanele.Vara,umbrarul ideal ce tinea la distanta razele unui soare ucigator.Toamna-culori infinite pe acelasi sevalet.Iarna,zapada asezata lin il transforma intr-o mireasa gata sa paseasca spre celalalt altar…!

Priveam trunchiul acela falnic taiat in bucati si nu reuseam sa iert aceasta decizie neanuntata.In ziua aceea am inteles ca plecarile copacilor sunt tot plecari,cu nimic mai prejos de plecarea unei fiinte dragi.Plecarii lui i-am adaugat p l e c a r e a si g o l u l  imens pe care aceasta o inscrie,pe neasteptate,de cele mai multe ori.Totul se traduce simplificand intr-un spatiu impletit cu un timp relativ la care se adauga trairile,cu tot bagajul de emotii pe care il purtam fiecare dintre noi,iar golul ramas e destinat amintirilor…

Port ca un talisman bucati din trunchiul ciresului ce strajuia poarta copilariei,iar gusrul lor zemuind mai sta imprimat intr-un colt.Vocea mamei rasuna si acum sa ne vesteaca cum ca n i c i u n u l nu mai este,iar amitirile navalesc in a c e l  g o l   i m e n s…

Casi in ziua aceea când m-am întors acasa am simtit golul.El nu mai era. Asa pe neanuntate disparuse.Fara sa-si fi luat ramas bun.Devenise numai un gol.Era golul acela ce-ti stapunge stomacul in tacere,fara ca tu sa fii in stare sa ripostezi.Golul e intotdeauna gol…!El nu mai era.Disparuse intr-o zi de mai…

 

 

Firul de Mărțișor ce leagă icoane ale sufletului românesc

Galleria

De la Albastrul de Voronet…la Albastrul de Lucca   Pe la sfarsitul lui martie am strabatut strazile inguste si intortochiate prin ploaia ce se intetea tot mai mult.Trebuia sa ajung la biserica noastra care se afla chiar in centrul Luccai,foarte … Continua a leggere

Gentilețea ce nu ne costă nimic sau Mărțișorul nostru de fiecare zi…!

                                                                                                               Mărturisire(4)

Motto:                                                                                                

”Dragostea este calea transfigurării lucrurilor;atunci cuvântul cade curat și mlădios,fapta rodește chiar și în pămânul cel mai netrebnic.”

-Ernest BERNEA-„Mic tratat de înțelepciune și virtute”-Dacia,2001.

Un înțelept spunea că pentru a vedea muntele în toată măreția lui,trebuie să te îndepărtezi și să-l privești de la distanță…

M-am îndepărtat destul și de un timp apreciabil de lung,încât să pot afirma că m-am integrat într-o bună măsură într-o societate diversă decât cea căreia îi aparțin.Iar relativul își are buna lui măsură și în cazul meu,așa cum are în toate faptele ce ne înscriu existența.Atunci când alegi să trăiești într-un anume loc,accepți regulile scrise și nescrise ale locului și încet-încet le faci să fie ale tale,îți devin atât de familiare de pare că le știi decând lumea.Altele însă rămân de neatins și așa vor rămâne în veci pentru că le respingi în mod inconștient și păstrezi o anume distanța ca un scut invizibil.Unele se pierd,altele se regăsesc…

„Sărut mâna…!” îmi scrie un prieten ori decâte ori își face simțită prezența pe undele online.Citesc și surâd. Citesc și amintirile dau năvală cu o cohortă întragă de…„Sărut mâna…!” spuse în grabă la intrarea în casa bunicilor,la telefon când aud vocea mătușii ce îmi repetă întotdeauna că preferă prăjiturile „Diplomat” sau acela cu care ni-ii onorăm pe cei dragi sau cel de auzit în grabă trecând pe trotuar…

Ca gest propriu-zis de curtoazie l-am barat întotdeauna cu fermitate,lăsându-i spațiu doar într-o intimitate împărtășită și acceptată care se înscrie în registul nonverbalului care vorbește mereu fără să  vorbescă.

Când sunt rostite cuvintele fug uneori prea ușor.Când sunt scrise însă,capătă substanță tocmai pentru faptul că durează ceva mai mult în timp.În cazul meu „rezonanța” s-a multiplicat deoarece practic uitasem că există.Nu mai făcea parte din cotidianitatea mea.Era cași șters.Așa se face că un simplu „Sărut mâna…!” venit discret și aproape șoptit,m-a invitat pe neașteptate la o profundă reflecție și revizuire de spirit…Cu siguranță,faptul că eu recepționez gestul de la distanță face să nu fie pentru nimic,unul banal,ci vine perceput în toată grandoarea pe care a purtat-o în timp,găsindu-și locul cuvenit în cultura noastră.

În istoria lui ca gest de gentilețe și profund respect face stradă lungă ,probabil purtat în Micul Paris de către lumea bună ce călătorea prin Europa în secole trecute.Cert este că en française această galanterie s-a uitat cam demult,pe când la noi s-a conservat și a durat în timp.„E aproape nimic și e aproape tot.”-cum ar spune Neruda.

Nu știu ce gândesc,ce simt prietenele mele când sunt tratate(?) cu un gest atât de frumos…!Nu știu ce sentimente îi încearcă pe ei,prietenii mei atunci când îl săvârșesc…!Știu doar că este unul deosebit de plăcut,nu costă nimic și poate dărui cu adevărat foarte mult,fie unora,fie altora…!

E un Mărțișor cu totul deosebit cel pe care-l primesc uneori,prieten drag și-ți mulțumesc pentru modul în care mi-l aduci pe Acasă mai aproape scriindu-mi doar,…două cuvinte de salut!

E frumos,deosebit de frumos să știi că în lumea asta atât de grăbită,de superficială,de superplasticizată,gentilețea există încă,își are locul ei,bine definit…!Acolo,în „muntele meu”care se chiamă …România!

Cu speranța că vom avea înțelepciunea să facem să dureze acestă gentilețe și să ne bucurăm sincer atunci când se manifestă,

Mărțișor-2013

P.S.

Mărțișor,drag Mărțișor…!

mare-mi fu mirarea când,trecând pe sub ploaia măruntă prin jurul Domului de la Milano,am avut plăcerea să descopăr Firul nostru de Mărțișor legat de câteva din crenguțele copacilor ce se află în parcul din împrejurimi !Sunt acolo,acoperite discret frunzele Primăverii…!

A fost o imensă bucurie să-l descopăr într-un loc și un moment atât de neașteptat!

Mărțișorul nostru este mai trainic decât acel ceva ce fiecare din noi ne-am imaginat!

Mărțișorul are rădăcini puternice în sufletul românilor și va avea …!Sărut mâna!:)

…trist Mărțișor de suflet,de foarte Acasă…-Mărturisire (3)-

FLORI DE BĂRĂGAN   

 SAU   AMINTIRI DIN LOCUL UNDE NU S-A ÎNÂMPLAT… APROAPE NIMIC

                                                        -I-

                                                     (fragment)

                                                                                      In memoriam

                                                      Aceluia care a fost pilotul-scriitor Doru Davidovici,          

                 Și în egală măsură, aceluia ce era un novice în ale zborului, Dumitru Petra,

                             Lor, celor care  au însemnat ziua de 20 aprilie în memoria multora,

                                                     cu z b or u l  l o r  nesfârșit în „Escadrila din Ceruri”…

 

                                              

 

(În preajma oricărei sărbători propriile-mi rădăcini par că se afundă din ce în ce mai mult într-o specie de ritual ce se repetă de ceva timp. Încep printr-o specie de refuz de a mai auzi explozia de știri și informații ce de regulă imi  umple intreaga zi. Mă cufund în gânduri și amintiri. Cel mai des mă regăsesc prin bucătăriile mamei care în preajma sărbărorilor printr-o magie numai de ea cunoscută, inunda casa întreagă de  mirosul cozonacilor sau a fripturilor cu pregnant miros de cimbru, si nu numai. Încerc timid să refac una dintre rețete  semn că tradiția e mult mai puternica decât mine. Gătesc românește. Mănânc românește. Gândesc românește. Și cel mai adessea zbor…

Iar zborul acesta mă poartă Acasă pe notele lui Clayderman…

Cu ocazia Paștelui aceste rădăcini se afundă parcă și mai mult, iar eu îmi inventez motiv după motiv pentru a-mi crea un Paște numai al  meu…!)

Când sosește primăvara, cu regularitate, cu tristă și dureroasă regularitate, eu încep așa ca din senin să le povestesc amicilor de tot ce-nseamnă zbor, acolo Acasă, pe Bărăgan și sfârșesc întotdeauna cu o istorie care s-a întipărit în memoria mea și cu siguranță, în memoria multora …

…Ar fi trebuit să ne cunoaștem cu prilejul lansării ultimei sale cărți, care tocmai ieșise de sub tipar,„V ” de la Victorie”, dar n-a fost să fie așa…

…Mă pregătisem în mod particular pentru întâlnirea aceea. Recitisem pe nerăsuflate „Intrarea actorilor”, unica ce se afla în biblioteca mea, doar ca să intru cât mai adânc în atmosfera aceea pe care el o descria, a lor, a piloților și a poveștilor despre avioane, despre zbor. Dar, așa cum se întâmplă adesea, când îți dorești mai mult, se întâmlpă exact opusul.

-„Trebuie, trebuie să o am!”- îmi tot spunea insistând pe acel t r e b u i e de parcă imperativul cu care se exprimase până atunci, nu ar fi fost de-ajuns… „Le am pe toate celelalte, inclusiv „Caii de la Voroneț!”… – era unul dintre tehnicii de la Biroul de Mișcare ce de aproape o oră întreagă îmi povestea admirația ce o nutrea pentru scriitorul-pilot, de felul cum se născuse dragostea pentru scrierile lui, de cum a  reușit să obțină fiecare dintre volumele care se aflau la loc de cinste atât în rafturile bibliotecii, cât mai ales, în sufletul lui…

Mă tot străduiam să-i explic cum că unicul pachet pe care il primisem fusese practic insuficient și acolo, la unitate, iar singurul exemplar îmi aparținea și era cel autografat. Când neacceptând nici una dintre justificările mele își începe o nouă serie de „trebuie…! trebuie…! trebuie…! ”care sfârșește pe un ton aproape teatral, dar cât se poate  de autentic, spunând: „Doru, pentru feteșteni, e mai mult decât Ioan Alexandru pentru cei din Ardeal…!”

L-am aprobat în totalitate, cu mulțumirea că discuția purtată sub semnul lui „trebuie!” îmi întărea propria convingere pe care mi-o formasem de foarte mult timp, convingere care se născuse dintr-o absolută necesitate a autoreprezentării pe care ne-o formăm noi înșine.

Cu promisiunea că mă voi strădui să găsesc un „V” pentru un admirator atât de înfocat, am reușit să găsesc, oarecum, calea de ieșire de la o nouă serie de…

„trebuie, trebuie n e a p ă r a t !!!”…

În mica urbe toată lumea cunoaște pe toată lumea. Iar Doru era simplu Doru pentru toți. Faptul că așeza pe hârtie cu un talent înnăscut, întâmplări din viața aceea plină de un colorit aparte, făcea ca toți să-l simtă aproape, să-l trateze ca pe un foarte apropiat și cunoscut amic, chiar dacă cunoașterea se reducea cel mai des, la a-i citi cărție sau a asculta din poveștile altora, care îl cunoșteau cu adevărat și lucrau aripă lângă aripă, la aerodromul militar de la Bărăganu. Pentru mai toți cei din oraș, Doru era ca un semizeu…

„…Tom!” – am simțit o voce  ce își chema urechiatul care din câțiva pași ajunsese în preajma mea, tocmai lângă raftul cel mai îndepărtat. Era dimineața foarte devreme, moment în care rânduiam rafturile schimbând din când titlurile, așezându-le în evidență pe cele care zăceau cam de multișor. Când mi-am ridicat privirea l-am văzut zâmbind cu o ținută impunătoare ce acoperea pe de-antregul intrarea. A început să-mi vorbească scuzându-se de intrarea atât de tempestivă a lui Tom, care între timp se liniștise și își rotea privirea urmărindu-și stăpânul de care era nedespărțit, la fiecare mișcare.

Nu a fost nevoie să se prezinte. Ne știam foarte bine din timpul unor întâlniri mai mult sau mai puțin oficiale, când însoțind grupuri de poeți sau scriitori, amici de-ai săi de la Societatea scriitorilor doritori să-i cunoască „pe băieții care zboară”, acolo la casa lor, pe pistă, făceam oarecum rolul de gazdă, însoțindu-i la aerodrom.

Printre o discuție sau alta, despre civilizații demult pierdute am găsit momentul să-mi exprim neplăcerea de a sărbători „victoria mea” pe un pat de spital, în loc de-a fi, acolo la sărbătorirea „V”-ului!…

Surprins de această destăinuire a promis că va face tot posibilul ca la o a doua ediție pe care și-o dorea foarte mult, să …„facem să plouă cu ”Victoria” din cer…!”…„Cum..?!”-am răspuns total nedumerită…„Las’ pe mine!Răspund eu!…”— mi-a răspuns afișându-mi un surâs binevoitor și larg…

Ca prin minune nimeni nu a intrat în toate acele minute, nici măcar să ceară o informație, așa încât conversația noastră curgea lin și firesc, lăsând fantezia să lucreze din plin, sub privirea atentă a fidelului Tom.

Acel răgaz matinal se datora faptului că  aveau planificat „zborul de noapte”, așa că o ieșirie din austeritatea „cartierul cu salcâmi” era considerată ca o adevărată plimbare pe Broadway…!

De fapt, era o ultimă apariție editorială motivul precis; și chiar dacă memoria nu mă ajută să localizez bine în timp acea deosebit de plăcută întâlnire, pot spune cu certitudine că erau „Miturile Chinei antice”, subiectul acelei vizite sub semnul unei dimineți estive.

Și-a luat rămas bun invitându-l pe Tom să–și continue plimbarea, iar eu am avut grijă să trimit „Miturile” la destinație printr-un amic care pentru ceva timp a făcut cu devoțiune rolul de mesager și purtător de cărți acolo, în inima prea arsă de soare sau bătută de vântul neiertător, în inima Bărăganului…

L-am revăzut câteva luni mai apoi, acolo,a c a s ă  la ei, chiar în hangar când pentru a satisface curiozitatea unei poetese venită de la București și-a încălecat „căluțul” cași cum ar fi fost unul adevărat, chiar dacă afară era un ger cumplit de…crăpau pietrele.

E puternic întipărită această imagine în memoria mea, ca într-o peliculă fotografică ce a înregistrat tot, în cele mai mici amănunte. Era 1 decembrie 1988. Era ziua în care mi s-a oferit deosebita onoare de a urca în cabina unui MIG-21, iar deosebitul acesta a rămas atât de viu chiar dacă timpul, uneori, și în cazul meu, își cere drepturile.

„…A căzut un avion…!” – când în oraș cădea acest trăznet, tensiunea creștea minut după minut, iar fiecare conversație începea cu această frază și nu scăpai nicicum, oriunde ai fi vrut să te ascunzi: pe stradă, la școală, la nelipsita coadă de la pâine… O astfel de știre devenea trăznetul care ne fulgera pe toți. Familiarii nu-și găseau pace până la comunicarea oficială, prietenii erau ca și paralizați, iar la un moment dat toți ne înțelegeam doar din priviri, depășind stadiul acelui scurt și tăios… „Știu.”…

„Știu!” – îmi întâmpin un foarte bun amic, fiul unui aviator din timpul celui de-al doilea război mondial, cu care împărțeam dese ori impresii despre viața piloților, despre zbor… Era între noi o permanentă cerere, o permanentă promisiune de a face demersurile absolut necesare pentru a participa la unul din zborurile demonstrative, dar niciodată materializată, din păcate.

În locul salutului m-am făcut intrarea cu acel „știu!”care deschidea de la sine subiectul discuției.,,…dar nu se știe cine…” – adaug eu cu voce tremutândă…

Mă priveșe îndelung și tace…

Mă privește îndelung și taaaaace…!

…rămâne în tăcerea aceea pe care niciunul nu o așteaptă, niciunul nu o dorește… După mai puțin de un minut ne cufundăm împreună într-o îmbrățișare plină de zbucium profund și de nesfârșit, fără să avem curajul de a-i rosti numele, spre nedumerirea celor care asistau neputincioși și plini de uimire la acea scenă atât de neprevăzută în tot neprevăzutul cu care atingea profunzimea trăirilor noastre…

„…nimeni nu a reușit să înțeleagă cum a fost posibil să se întâmple asta tocmai cu el…” …„i-au căutat mult și pe Borcea”… „se pare că  au găsit ceva în apropiere de Perișoru”…„da!…era acolo și un pilot foarte tânăr…” …„nimeni,nimeni nu-și explică…”— a început o cascadă de presupuneri care au întrerupt liniștea ce se instalase în jurul nostru, liniște susținută din partea celorlalți ce păreau atât de cufundați în detaliile serviciului lor, dar cu atenția mărită și concentrată asupra manifestărilor noastre atât de inconsuete…

…Unul dintre piloții ce i-a stat de strajă la catafalc îmi povstea despre sentimentul ciudat pe care îl simți atunci când știi bine că singurul lucru căreia îi faci de strajă în asemenea cazuri este doar ideea despre omul care A Fost. Nimic mai mult.

…Stai ore și ore în șir, de strajă unei i d e i, iar unicul lucru pe care ți l-ai dori e ca această strajă să nu cunoască sfârșit…

…era 20 aprilie 1989.

De atunci, 20 aprilie a rămas înscris în mine așa ca pe o  hârtie de pergament  capace să înregistreze intensitatea trăirilor în cele mai mici detalii. Și nu pot trece altfel decât să povestesc această zi, celor ce-mi sunt în preajmă. Uneori să o și scriu, deoarece Doru este pentru mine, așa cum Este pentru mulți, mulți alții… „Mitul nedezmințit”…!

Mă aflam prin anii ’90 în unul din trenurile ce duceau de la capitală, către mare. Așa, ca între cei ce se știu foarte bine, am retrăit un timp, acoperind cele două ore de călătorie, împreună cu unul dintre companionii de voiaj, cu timpul acela când Doru zbura peste câmpurile Bărăganului… Am evocat împreună momentele care ne-au marcat în atingerea cu el, impresiile personale sau ale cunoscuților noștri în legătură cu cărțile sale, cu urmele ce-a înscris în fiecare  dintre noi…

„Eu am cadorisit „Lumile galactice” unui amic, poet și geolog care era atât de pasionat încât am considerat că merită un asemenea dar ”— îi spun „dar, mi-ar plăcea nespus să se reediteze volumul de versuri,pe care l-am citit avându-l doar o singură zi, de împrumut…” …„așază-te strâmb pe o piatră și judercă drept!”— am continuat eu, purtând discuția pe tărâmul poeziei schimbând oarecum registrul evocărilor noastre.

Drumul nostru a luat sfârșit. Discuția noastră s-a sfârșit și ea. Doar gândurile au continuat să se producă ca într-un  fluviu nesfârșit ce îmbrățișa parcă depărtările albastre, însoțind pașii fiecăruia dintre noi, cufundat în cotidianitatea sa.

A doua zi, spre marea mea bucurie, un soldat îmi întinde un plic destul de consistent pe care scria doar „Dezmințire la mit”…! Amicul meu de voiaj, pe atunci tânărul căpitan Dobre, cu maximă promtitudne și discreție absolută, îmi dăruia ceea ce eu am numit…„ediția specială”, în formă xeroxată.

Imensă-mi fu bucuria de a mă fi hrănit, direct, din miturile davidoviciene ori decâte ori dorința de mit se împletea cu cea a zborului…! I-men-să…!

Acest an însă, 20 aprilie cunoaște o nouă turnură deoarece, ca în orice fenomen ce se înscrie ca fiind sincronic, am neașteptata ocazie ca pentru câteva minute să povestesc ziua de 20 aprilie unor experți în NDE-Near Death Experience. Obișnuiți să asculte relatări ale unor evenimente care cu siguranță se înscriu cu insolitul lor în sfera particularului, mă ascultă fiecare  cu interes și îmi cer să repet datele evenimentului. „20 aprilie 1989…!Exact cu 24 de ani în urmă…! ”— le răspund fără ezitare, iar privirea lor devine din ce în ce mai cuprinzătoare, învăluită într-un… „Estremamemte interessante!”…

…După foarte mult timp am reușit să găsesc un exemplar din „V de la Victorie” pentru împătimitul admirator de la Fetești. Am avut în plus grija ca autograful autorului să troneze pe prima pagină însoțită de o scurtă dedicație.Scrierea alungită și extrem de deteminată a rămas acolo ca o pecete: Doru Davidovici…!

…A rămas chiar și în sufletele noastre…! A rămas dragostea pentru zbor și tot ceea ce este legat de zbor. A rămas acea privire către cerul nesfârșit ce ne leagă cu lumile din neștiut, a rămas în ceea ce  c i n e v a a numit… „reflexul de aerodrom” cu care noi cei de-ai urbei, mulți și necunoscuți, îi privim întotdeauna pe zeii și semizeii în Albastru…!

 

T r e b u i e !

 

…Iar dacă macii inundă uneori câmpia Bărăganului, poate că e doar un mesaj de iubire totală și incondiționată ce Escadrila din Ceruri ne trimite tuturor,spre aducere aminte…

By AnaOlimpiaStyle

 

(>>>Aceste rânduri au fost scrise cel mai mult în timpul călătoriei în tren, dar și într-un McDonald din Milano unde am intrat să consum mai puțin și să mă adăpostesc de ploaie, ceva mai mult; iar partea inițială face referire la faptul că întâmpin serioase dificultăți când Paștele ortodox nu coincide cu cel catolic, iar anul acesta nu a coincis…

Deci, parcursul amintirilor: Lucca-Bolonia-Milano-Genova-Lucca.)

20-22 aprilie 2013

 

*Orice altă preluare este acceptată numai cu evidențierea clară, în loc vizibil a paginii inițiale. Mulțumiri! A.O.