…trist Mărțișor de suflet,de foarte Acasă…-Mărturisire (3)-

FLORI DE BĂRĂGAN   

 SAU   AMINTIRI DIN LOCUL UNDE NU S-A ÎNÂMPLAT… APROAPE NIMIC

                                                        -I-

                                                     (fragment)

                                                                                      In memoriam

                                                      Aceluia care a fost pilotul-scriitor Doru Davidovici,          

                 Și în egală măsură, aceluia ce era un novice în ale zborului, Dumitru Petra,

                             Lor, celor care  au însemnat ziua de 20 aprilie în memoria multora,

                                                     cu z b or u l  l o r  nesfârșit în „Escadrila din Ceruri”…

 

                                              

 

(În preajma oricărei sărbători propriile-mi rădăcini par că se afundă din ce în ce mai mult într-o specie de ritual ce se repetă de ceva timp. Încep printr-o specie de refuz de a mai auzi explozia de știri și informații ce de regulă imi  umple intreaga zi. Mă cufund în gânduri și amintiri. Cel mai des mă regăsesc prin bucătăriile mamei care în preajma sărbărorilor printr-o magie numai de ea cunoscută, inunda casa întreagă de  mirosul cozonacilor sau a fripturilor cu pregnant miros de cimbru, si nu numai. Încerc timid să refac una dintre rețete  semn că tradiția e mult mai puternica decât mine. Gătesc românește. Mănânc românește. Gândesc românește. Și cel mai adessea zbor…

Iar zborul acesta mă poartă Acasă pe notele lui Clayderman…

Cu ocazia Paștelui aceste rădăcini se afundă parcă și mai mult, iar eu îmi inventez motiv după motiv pentru a-mi crea un Paște numai al  meu…!)

Când sosește primăvara, cu regularitate, cu tristă și dureroasă regularitate, eu încep așa ca din senin să le povestesc amicilor de tot ce-nseamnă zbor, acolo Acasă, pe Bărăgan și sfârșesc întotdeauna cu o istorie care s-a întipărit în memoria mea și cu siguranță, în memoria multora …

…Ar fi trebuit să ne cunoaștem cu prilejul lansării ultimei sale cărți, care tocmai ieșise de sub tipar,„V ” de la Victorie”, dar n-a fost să fie așa…

…Mă pregătisem în mod particular pentru întâlnirea aceea. Recitisem pe nerăsuflate „Intrarea actorilor”, unica ce se afla în biblioteca mea, doar ca să intru cât mai adânc în atmosfera aceea pe care el o descria, a lor, a piloților și a poveștilor despre avioane, despre zbor. Dar, așa cum se întâmplă adesea, când îți dorești mai mult, se întâmlpă exact opusul.

-„Trebuie, trebuie să o am!”- îmi tot spunea insistând pe acel t r e b u i e de parcă imperativul cu care se exprimase până atunci, nu ar fi fost de-ajuns… „Le am pe toate celelalte, inclusiv „Caii de la Voroneț!”… – era unul dintre tehnicii de la Biroul de Mișcare ce de aproape o oră întreagă îmi povestea admirația ce o nutrea pentru scriitorul-pilot, de felul cum se născuse dragostea pentru scrierile lui, de cum a  reușit să obțină fiecare dintre volumele care se aflau la loc de cinste atât în rafturile bibliotecii, cât mai ales, în sufletul lui…

Mă tot străduiam să-i explic cum că unicul pachet pe care il primisem fusese practic insuficient și acolo, la unitate, iar singurul exemplar îmi aparținea și era cel autografat. Când neacceptând nici una dintre justificările mele își începe o nouă serie de „trebuie…! trebuie…! trebuie…! ”care sfârșește pe un ton aproape teatral, dar cât se poate  de autentic, spunând: „Doru, pentru feteșteni, e mai mult decât Ioan Alexandru pentru cei din Ardeal…!”

L-am aprobat în totalitate, cu mulțumirea că discuția purtată sub semnul lui „trebuie!” îmi întărea propria convingere pe care mi-o formasem de foarte mult timp, convingere care se născuse dintr-o absolută necesitate a autoreprezentării pe care ne-o formăm noi înșine.

Cu promisiunea că mă voi strădui să găsesc un „V” pentru un admirator atât de înfocat, am reușit să găsesc, oarecum, calea de ieșire de la o nouă serie de…

„trebuie, trebuie n e a p ă r a t !!!”…

În mica urbe toată lumea cunoaște pe toată lumea. Iar Doru era simplu Doru pentru toți. Faptul că așeza pe hârtie cu un talent înnăscut, întâmplări din viața aceea plină de un colorit aparte, făcea ca toți să-l simtă aproape, să-l trateze ca pe un foarte apropiat și cunoscut amic, chiar dacă cunoașterea se reducea cel mai des, la a-i citi cărție sau a asculta din poveștile altora, care îl cunoșteau cu adevărat și lucrau aripă lângă aripă, la aerodromul militar de la Bărăganu. Pentru mai toți cei din oraș, Doru era ca un semizeu…

„…Tom!” – am simțit o voce  ce își chema urechiatul care din câțiva pași ajunsese în preajma mea, tocmai lângă raftul cel mai îndepărtat. Era dimineața foarte devreme, moment în care rânduiam rafturile schimbând din când titlurile, așezându-le în evidență pe cele care zăceau cam de multișor. Când mi-am ridicat privirea l-am văzut zâmbind cu o ținută impunătoare ce acoperea pe de-antregul intrarea. A început să-mi vorbească scuzându-se de intrarea atât de tempestivă a lui Tom, care între timp se liniștise și își rotea privirea urmărindu-și stăpânul de care era nedespărțit, la fiecare mișcare.

Nu a fost nevoie să se prezinte. Ne știam foarte bine din timpul unor întâlniri mai mult sau mai puțin oficiale, când însoțind grupuri de poeți sau scriitori, amici de-ai săi de la Societatea scriitorilor doritori să-i cunoască „pe băieții care zboară”, acolo la casa lor, pe pistă, făceam oarecum rolul de gazdă, însoțindu-i la aerodrom.

Printre o discuție sau alta, despre civilizații demult pierdute am găsit momentul să-mi exprim neplăcerea de a sărbători „victoria mea” pe un pat de spital, în loc de-a fi, acolo la sărbătorirea „V”-ului!…

Surprins de această destăinuire a promis că va face tot posibilul ca la o a doua ediție pe care și-o dorea foarte mult, să …„facem să plouă cu ”Victoria” din cer…!”…„Cum..?!”-am răspuns total nedumerită…„Las’ pe mine!Răspund eu!…”— mi-a răspuns afișându-mi un surâs binevoitor și larg…

Ca prin minune nimeni nu a intrat în toate acele minute, nici măcar să ceară o informație, așa încât conversația noastră curgea lin și firesc, lăsând fantezia să lucreze din plin, sub privirea atentă a fidelului Tom.

Acel răgaz matinal se datora faptului că  aveau planificat „zborul de noapte”, așa că o ieșirie din austeritatea „cartierul cu salcâmi” era considerată ca o adevărată plimbare pe Broadway…!

De fapt, era o ultimă apariție editorială motivul precis; și chiar dacă memoria nu mă ajută să localizez bine în timp acea deosebit de plăcută întâlnire, pot spune cu certitudine că erau „Miturile Chinei antice”, subiectul acelei vizite sub semnul unei dimineți estive.

Și-a luat rămas bun invitându-l pe Tom să–și continue plimbarea, iar eu am avut grijă să trimit „Miturile” la destinație printr-un amic care pentru ceva timp a făcut cu devoțiune rolul de mesager și purtător de cărți acolo, în inima prea arsă de soare sau bătută de vântul neiertător, în inima Bărăganului…

L-am revăzut câteva luni mai apoi, acolo,a c a s ă  la ei, chiar în hangar când pentru a satisface curiozitatea unei poetese venită de la București și-a încălecat „căluțul” cași cum ar fi fost unul adevărat, chiar dacă afară era un ger cumplit de…crăpau pietrele.

E puternic întipărită această imagine în memoria mea, ca într-o peliculă fotografică ce a înregistrat tot, în cele mai mici amănunte. Era 1 decembrie 1988. Era ziua în care mi s-a oferit deosebita onoare de a urca în cabina unui MIG-21, iar deosebitul acesta a rămas atât de viu chiar dacă timpul, uneori, și în cazul meu, își cere drepturile.

„…A căzut un avion…!” – când în oraș cădea acest trăznet, tensiunea creștea minut după minut, iar fiecare conversație începea cu această frază și nu scăpai nicicum, oriunde ai fi vrut să te ascunzi: pe stradă, la școală, la nelipsita coadă de la pâine… O astfel de știre devenea trăznetul care ne fulgera pe toți. Familiarii nu-și găseau pace până la comunicarea oficială, prietenii erau ca și paralizați, iar la un moment dat toți ne înțelegeam doar din priviri, depășind stadiul acelui scurt și tăios… „Știu.”…

„Știu!” – îmi întâmpin un foarte bun amic, fiul unui aviator din timpul celui de-al doilea război mondial, cu care împărțeam dese ori impresii despre viața piloților, despre zbor… Era între noi o permanentă cerere, o permanentă promisiune de a face demersurile absolut necesare pentru a participa la unul din zborurile demonstrative, dar niciodată materializată, din păcate.

În locul salutului m-am făcut intrarea cu acel „știu!”care deschidea de la sine subiectul discuției.,,…dar nu se știe cine…” – adaug eu cu voce tremutândă…

Mă priveșe îndelung și tace…

Mă privește îndelung și taaaaace…!

…rămâne în tăcerea aceea pe care niciunul nu o așteaptă, niciunul nu o dorește… După mai puțin de un minut ne cufundăm împreună într-o îmbrățișare plină de zbucium profund și de nesfârșit, fără să avem curajul de a-i rosti numele, spre nedumerirea celor care asistau neputincioși și plini de uimire la acea scenă atât de neprevăzută în tot neprevăzutul cu care atingea profunzimea trăirilor noastre…

„…nimeni nu a reușit să înțeleagă cum a fost posibil să se întâmple asta tocmai cu el…” …„i-au căutat mult și pe Borcea”… „se pare că  au găsit ceva în apropiere de Perișoru”…„da!…era acolo și un pilot foarte tânăr…” …„nimeni,nimeni nu-și explică…”— a început o cascadă de presupuneri care au întrerupt liniștea ce se instalase în jurul nostru, liniște susținută din partea celorlalți ce păreau atât de cufundați în detaliile serviciului lor, dar cu atenția mărită și concentrată asupra manifestărilor noastre atât de inconsuete…

…Unul dintre piloții ce i-a stat de strajă la catafalc îmi povstea despre sentimentul ciudat pe care îl simți atunci când știi bine că singurul lucru căreia îi faci de strajă în asemenea cazuri este doar ideea despre omul care A Fost. Nimic mai mult.

…Stai ore și ore în șir, de strajă unei i d e i, iar unicul lucru pe care ți l-ai dori e ca această strajă să nu cunoască sfârșit…

…era 20 aprilie 1989.

De atunci, 20 aprilie a rămas înscris în mine așa ca pe o  hârtie de pergament  capace să înregistreze intensitatea trăirilor în cele mai mici detalii. Și nu pot trece altfel decât să povestesc această zi, celor ce-mi sunt în preajmă. Uneori să o și scriu, deoarece Doru este pentru mine, așa cum Este pentru mulți, mulți alții… „Mitul nedezmințit”…!

Mă aflam prin anii ’90 în unul din trenurile ce duceau de la capitală, către mare. Așa, ca între cei ce se știu foarte bine, am retrăit un timp, acoperind cele două ore de călătorie, împreună cu unul dintre companionii de voiaj, cu timpul acela când Doru zbura peste câmpurile Bărăganului… Am evocat împreună momentele care ne-au marcat în atingerea cu el, impresiile personale sau ale cunoscuților noștri în legătură cu cărțile sale, cu urmele ce-a înscris în fiecare  dintre noi…

„Eu am cadorisit „Lumile galactice” unui amic, poet și geolog care era atât de pasionat încât am considerat că merită un asemenea dar ”— îi spun „dar, mi-ar plăcea nespus să se reediteze volumul de versuri,pe care l-am citit avându-l doar o singură zi, de împrumut…” …„așază-te strâmb pe o piatră și judercă drept!”— am continuat eu, purtând discuția pe tărâmul poeziei schimbând oarecum registrul evocărilor noastre.

Drumul nostru a luat sfârșit. Discuția noastră s-a sfârșit și ea. Doar gândurile au continuat să se producă ca într-un  fluviu nesfârșit ce îmbrățișa parcă depărtările albastre, însoțind pașii fiecăruia dintre noi, cufundat în cotidianitatea sa.

A doua zi, spre marea mea bucurie, un soldat îmi întinde un plic destul de consistent pe care scria doar „Dezmințire la mit”…! Amicul meu de voiaj, pe atunci tânărul căpitan Dobre, cu maximă promtitudne și discreție absolută, îmi dăruia ceea ce eu am numit…„ediția specială”, în formă xeroxată.

Imensă-mi fu bucuria de a mă fi hrănit, direct, din miturile davidoviciene ori decâte ori dorința de mit se împletea cu cea a zborului…! I-men-să…!

Acest an însă, 20 aprilie cunoaște o nouă turnură deoarece, ca în orice fenomen ce se înscrie ca fiind sincronic, am neașteptata ocazie ca pentru câteva minute să povestesc ziua de 20 aprilie unor experți în NDE-Near Death Experience. Obișnuiți să asculte relatări ale unor evenimente care cu siguranță se înscriu cu insolitul lor în sfera particularului, mă ascultă fiecare  cu interes și îmi cer să repet datele evenimentului. „20 aprilie 1989…!Exact cu 24 de ani în urmă…! ”— le răspund fără ezitare, iar privirea lor devine din ce în ce mai cuprinzătoare, învăluită într-un… „Estremamemte interessante!”…

…După foarte mult timp am reușit să găsesc un exemplar din „V de la Victorie” pentru împătimitul admirator de la Fetești. Am avut în plus grija ca autograful autorului să troneze pe prima pagină însoțită de o scurtă dedicație.Scrierea alungită și extrem de deteminată a rămas acolo ca o pecete: Doru Davidovici…!

…A rămas chiar și în sufletele noastre…! A rămas dragostea pentru zbor și tot ceea ce este legat de zbor. A rămas acea privire către cerul nesfârșit ce ne leagă cu lumile din neștiut, a rămas în ceea ce  c i n e v a a numit… „reflexul de aerodrom” cu care noi cei de-ai urbei, mulți și necunoscuți, îi privim întotdeauna pe zeii și semizeii în Albastru…!

 

T r e b u i e !

 

…Iar dacă macii inundă uneori câmpia Bărăganului, poate că e doar un mesaj de iubire totală și incondiționată ce Escadrila din Ceruri ne trimite tuturor,spre aducere aminte…

By AnaOlimpiaStyle

 

(>>>Aceste rânduri au fost scrise cel mai mult în timpul călătoriei în tren, dar și într-un McDonald din Milano unde am intrat să consum mai puțin și să mă adăpostesc de ploaie, ceva mai mult; iar partea inițială face referire la faptul că întâmpin serioase dificultăți când Paștele ortodox nu coincide cu cel catolic, iar anul acesta nu a coincis…

Deci, parcursul amintirilor: Lucca-Bolonia-Milano-Genova-Lucca.)

20-22 aprilie 2013

 

*Orice altă preluare este acceptată numai cu evidențierea clară, în loc vizibil a paginii inițiale. Mulțumiri! A.O.